Demnitatea

Necesarul Unei Vieți Demne

Să trăiești cu Demnitate versus Să trăiești cu Demnitatea

A întreba „ce înseamnă să trăieşti cu demnitate” poate părea ciudat acum, când lupta acerbă pentru supravieţuire abia dacă ne mai permite luxul unor astfel de sondaje. Dar dacă ne-am opri un moment, dacă ne-am gândi la această întrebare, am „vedea” că nu este nici pe departe o meditaţie tocmai inutilă, potrivită doar unui om cu prea mult timp liber. Întrebarea „ce înseamnă să trăieşti cu demnitate” atenționează la ceva mai mult decât la a afla care este sensul vieţii personale, depăşeşte cercul strâmt al căutării individuale pentru a fora gurmand în chiar izvoarele culturii contemporane. Pentru că dacă nu este posibil traiul cu demnitate, atunci viaţa este lipsită de afinitate transcendentală, iar în acest caz, singurul ţel în timpul scurt care ne este alocat ar fi să înşfăcăm orice emoţie întrun sac negru de gunoi, până când luminile se sting definitiv. Dar dacă am reuși să dăm un sens propriei demnitați  ne vom putea ordona viața într-un spațiu mai larg,  încurajați de cultura unui stil de viaţă demn.

Conceptul „demnitate” -simplu la prima vedere, este de fapt destul de complex. „My Webster’s Collegiate Dictionary” (1936!) defineşte demnitatea ca „o înălţare a caracterului, a valorii intrinseci, a excelenţei… nobleţea ţinutei, aspectului sau a stilului…” „My Roget’s Thesaurus” (1977) o încadrează împreună cu „prestigiu, stimă, renume, onoare, glorie, reputaţie, faimă” — dovadă că în patru decenii epicentrul sensului acestui cuvânt s-a modificat semnificativ. Atunci când ne punem problema „ce înseamnă să trăieşti cu demnitate”, ar fi indicat să ne concentrăm asupra nuanţei mai vechi a cuvântului. Mă refer la a trăi cu convingerea că viaţa unui om are o valoare intrinsecă, că acesta are potenţialul atingerii excelenţei morale, ce rezonează cu ritmul anotimpurilor şi cu imnul tăcut al galaxiilor.

Căutarea conştientă a demnităţii nu are parte de popularitate în zilele noastre, fiind exclusă de contracandidaţi puternici precum averea şi puterea, faima şi succesul. În spatele acestei devalorizări a demnităţii stă o serie de „expandări” ale gândirii occidentale, răsărite precum ciupercile după „ploaia” credinţelor-dogmelor-teologiilor-detotfelul. Evoluţionismul lui Darwin, Freud și ID-urile lui, determinismul economic, modelul tip computer al minţii: toate aceste direcţii, apărute mai mult sau mai puţin independent, au contribuit la aneantizarea adevărului că vieţile noastre au o valoare mai mare decât cea a conturilor noastre bancare. Atunci când atâtea voci sigure pe ele susţin contrariul, nu ne mai simţim justificaţi în a ne vedea ca şi glorii încoronate a vreunei revoluții… În schimb, am ajuns să fim convinşi că nu suntem decât pachete de protoplasmă guvernate de gene egoiste, maimuţe inteligente cu diplome universitare şi cărţi de vizită ce se mulează pe autostrăzi mai degrabă decât pe copaci.

Astfel de idei, indiferent de gradul de distorsiune formală, s-au infiltrat din holurile academice în cultura populară erodând multiplu constanta umană a demnităţii. Economia bazată pe piaţa liberă, stăpâna sarcinilor în ordinea socială modernă, a tras cortina… Pentru acest sistem, formele principale de interacţiune umană sunt investiţia şi vânzarea, oamenii sunt văzuţi strict ca producători sau consumatori, uneori ca unități, obiecte, bunuri. Democraţiile noastre vaste şi impersonale reduc individul la o faţă fără nume din mulţime, manipulată de sloganuri, imagini şi promisiuni, îndemnuri pentru a vota într-un sens sau altul. Oraşele s-au transformat în jungle urbane extinse, murdare şi periculoase, cu locatari simplificați spre a transpira evadări facile prin droguri şi sex fără iubire. Creşterea criminalităţii, a corupţiei politice, schimbările de rol în viaţa de familie, jefuirea mediului, toate acestea arată gradul de deteriorare a felului în care ne privim pe noi înşine şi în care relaţionăm între noi.

Peste aceste chinuri aduse de deznădejde, poate Cultura să ne ajute să recuperăm simţul pierdut al demnităţii redând astfel puțin „sens” vieţii noastre? Convingerea mea este că poate şi asta în două moduri: în primul rând, prin justificarea revendicării demnităţii înnăscute şi, în al doilea rând, arătându-ne ce trebuie să facem pentru a ne materializa demnitatea potenţială . Aceasta nu descinde din relaţia noastră cu vreun Dumnezeu atotputernic sau din înzestrarea noastră cu un suflet nemuritor, ci ajunge la noi mai degrabă din locuri de exaltare umană, din întinderea largă a trăirii senzațiilor. Departe de a reduce fiinţele umane la copii ai norocului, Cultura ne extrage din molozul arbitrar și ne așează pe orbita spirituală a Cosmosului. Ceea ce face viaţa atât de specială este faptul că omul are capacitatea alegerii morale, pe care- ne place să credem- nu o mai are nimeni altcineva… deşi această capacitate este în mod inevitabil îngrădită, avem întotdeauna, în prezentul imediat, breșe de eliberare interioară care permit schimbarea noastră şi implicit a lumii.

Și cum să schimbăm ? Ce să schimbăm după toate încercările eșuate în demolări demografice ? Sclavagism, feudalism, capitalism, comunism și acum din nou o încercare : socialism democratic..amestecarea anarhiștilor cu speriații și temătorii, a înfometaților cu abuzații.. pe când se știe : angajarea socialistă în făurirea unui trai ieftin și tihnit, generator de pofte culturale s-a dovedit a fi o himeră, un turnesol care a neînchipuit misterul vieții și mai mult evidențiindu-l dificil şi complex, înţesat de conflicte şi ambiguităţi morale, oferind enormul potenţial al binelui şi răului. Această complexitate morală poate transforma, într-adevăr, viaţa omului  într-o luptă dureroasă, dar face de asemenea din tărâmul uman cel mai fertil sol pentru a semnăna sămânţa iluminării. La această cotitură ironic de ambiguă de pe lunga cale a existenţei putem să ne ridicăm spre majuscula spiritului sau să cădem în stomacul degradării. Ambele alternative sunt ramificări ale prezentului, iar alegerea depinde de noi.
În timp ce această capacitate unică a alegerii morale şi a trezirii spirituale oferă demnitate intrinsecă vieţii umane, prin Cultură vom dobândi o demnitate activă.
Această capacitate este rezumată printr-un cuvânt care-şi întinde farmecul asupra întregii lumi : demnitate !!

Omagiu Omului Cult-Urat!

Dotată cu Demnitate, fiinţa umană are șansa să dev-ină prin Cultură : o larvă „ignorant păgân” se va transforma într-o silfidă în care să strălucească „înţelepciune nobilă”. Schimbarea vine prin credinţă şi devotement, prin urmarea căii „Află și Împărtășește”, care ne transformă fragilitatea în invincibilitate şi ignoranţa în cunoaştere.

Noţiunea de demnitate dobândită este strâns legată de ideea de autonomie. Autonomia înseamnă autocontrol şi stăpânire de sine, libertate în faţa dominaţiei pasiunii şi-a prejudecății, capacitatea de autodeterminare activă. A trăi cu demnitate înseamnă a fi propriul stăpân: a-ţi conduce luptele bazându-te pe alegeri libere, şi nu mânat de forţe independente de voinţa ta. Puterea individului autonom vine dintru-năuntru, liberă de amenzile lăcomiei şi ale părtinirii, ghidată de setea de dreptate şi de percepţia interioară asupra adevărului.

În lumea agitată a prezentului, specia umană se îndreaptă cu nesăbuinţă în două direcţii distructive. Una este calea calea luptei violente şi a confruntării, iar cealaltă este delăsarea frivolă. Dincolo de contrastul aparent între cele două, ceea ce le uneşte este o nesocotinţă comună faţă de demnitatea umană: prima încalcă demnitatea altora, în timp ce cea din urmă încalcă demnitatea personală. Calea de mijloc, coarda corect întinsă a sitarului lui Budhha , care evită extremele dăunătoare o putem escalada noi- alpiniștii neofiți pe Marele Zid Al Culturii.

Această Cale aduce o demnitate tăcută în viaţa celui ce-o urmează, dar asmute totodată o replică otrăvită cinismului guvernelor pe care le petrecem cu o tentă de afirmare binefăcătoare…